Frunză verde de mohor,
Mă ajunge câte-un dor
De locul unde-am crescut
Și unde-am copilărit,
Frumoși mi-or fost anii-atunci
Când umblam pe deal și lunci
Nicio grijă nu aveam
Și fata mamii eram.
Sărbători erau cu joc
Toți ne-adunam la un loc,
Eu copiliță eram
Și-un drăguț frumos aveam
Cu el jocu-am învățat
Cum e obiceiu-n sat,
Inima de dor oftând
Prima dată am simțit.
S-o dus vremea, nu știu când,
Eu prin lume merg și cânt
Cu drag pe unde mă duc
Tot despre al meu sătuc,
Dar mă-ntorc de multe ori
Acasă de sărbători
Cu oamenii să vorbesc
Dorul să-mi mai potolesc.
Văd pe badea de-altădat’
Cărunțit și-ngândurat,
Doar ochii îi strălucesc
Atuncea când mă privesc,
Îl întreb ce-o mai făcut
De când nu ne-am mai văzut,
Îmi arată mândru foc
Lângă el un ghemotoc,
Parcă ieri tineri eram
Și dragostea învățam,
Azi cu nepoți ne mândrim
Tinerețea ne-amintim.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul de copilărie și de satul natal. Naratorul își amintește cu drag de vremurile trecute, de jocurile copilăriei și de prima dragoste, resimțind o nostalgie profundă pentru acea perioadă.