Cât necaz am strâns pe lume
Eu la nimeni nu pot spune,
Că nimenea n-a știut
Cât am plâns, cât m-a durut,
Ce necazuri am avut.
Nu m-am plâns la nimenea,
Știe doar inima mea
Și cât am dus-o de greu
Știe doar sufletul meu
Și cu Bunul Dumnezeu.
Mie nu-mi pasă de lume,
Mănânc și beau cât mi-e bine
Și atunci când n-oi mai fi
În mormânt m-oi odihni,
Nimeni nu m-o pomeni,
Viața-i val de frunze moarte
Le duce vântul departe
Că deșertăciuni sunt toate.
Refren:
Of, dați-mi să beau,
Să mă mai iau
Poate-am să uit,
Of, dați-mi să beau,
Să pot să uit
Ce-am petrecut,
De răul dușmanilor,
Doamne, multe-am tras,
Dac-aș ști că mor ca mâine
Și tot nu mă las!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea acumulată de-a lungul vieții și neputința de a o împărtăși cuiva. Refugiul este găsit în consum, ca o modalitate de a uita necazurile, deși cu o conștientizare a efemerității vieții.