Arză-te-ar focul de viață
Și pe tine tinereață
Așa repede te-ai dus,
Bătrânețea m-o ajuns,
Cât aș vrea s-o ocolesc
Tot cu ea mă întâlnesc.
Frunzuliță ca cicoarea,
Omul este ca și floarea:
Primăvară-mbobocește,
Vine vara înflorește,
Toamna când apare bruma
Pică și se veștejește.
Am să-ți fac în ciudă eu
Să fiu tânără mereu,
Că omul cu suflet bun
Niciodată nu-i bătrân,
Și omul care iubește
Niciodat’ nu-mbătrânește.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul față de trecerea rapidă a tinereții și apropierea bătrâneții. Vorbitorul își propune să sfideze îmbătrânirea prin bunătate și iubire, sugerând că un suflet bun și iubitor rămâne mereu tânăr.
