De-aș ști că m-aș duce-n Rai
Mi-aș lua căruță și cai,
Dar în Rai știu, nu m-oi duce,
Că mi-a plăcut gura dulce,
Eu Raiul nu l-oi vedea
Că mi-a fost dragă lumea,
Că mi-a fost dragă lumea
Și mi-a plăcut dragostea.
Nu știu, mândro, ce mi-ai dat
De nu văd ca tine-n sat,
Până când nu te-am știut
Câte zece am iubit.
Mândruța care-i frumoasă
E păcat s-o ții în casă,
Dă-i drumul ca să iubească,
Dă-i drumul ca să iubească,
Noaptea când e cer cu stele
Ea iubește cu plăcere,
Nu te mai saturi de ea
Ca de vin dulce toamna,
Iar mândra care-i urâtă
Șade tot posomorâtă,
Țoalele pe trup nu-i vin,
Oglinda-i pune venin.
Pentru ochi ca mura coaptă
Prăpădii averea toată,
Am iubit cât am iubit,
Pricopsit nu m-am văzut,
Frică mi-e că ard în pară
C-am iubit din cale-afară,
Și mi-e teamă că ard mult
C-am iubit ce mi-a plăcut,
De-oi ardea, de n-oi ardea,
Oi iubi ce mi-o plăcea:
Și sărace, și bogate,
Le-oi iubi pe rând pe toate.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul unui om care și-a trăit viața după bunul plac, iubind mult și fără reținere, dar care se teme de consecințele faptelor sale. El acceptă posibilitatea pedepsei, dar își afirmă hotărârea de a continua să iubească.