Mai ții minte, mai dragă Marie,
Când nu erau struguri copți la vie,
Și tu erai mică, Măruța,
Nu știai să dai, neică, gurița,
Și tu erai mică, Măruța,
Nu știai să dai, neică, gurița.
Când era cicoarea-mbobocită,
Tu erai mică și-mbobocită,
Aveai basmăluța roșioară,
Miroseai a flori de primăvară,
Aveai basmăluța roșioară,
Miroseai a flori de primăvară.
Ți-am luat basmăluța, uite așa,
Să văd cum îți șade fără ea,
Și ți-am lăsat coadele pe spate,
Să te cunosc, fată, de departe,
Și ți-am lăsat coadele pe spate,
Să te cunosc, fată, de departe.
Să nu crezi, neicuță, c-am uitat,
Că erai frumos și erai înalt,
Și m-ai dus la apă, la Gilort,
Da’ eu nu știam, neică, să-not,
Aveam cămășuța cu altiță,
Nu știam să-ți dau ție gurița.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice despre o dragoste inocentă din copilărie, rememorând momente simple și pure petrecute la țară. Naratorul își amintește de o fată pe nume Marie și de interacțiunile lor timide și pline de farmec.