De câte ori, iubitule?
Atunci să te suport?
M-ai înjunghiat pe la spate,
Mi-ai furat un nou dor,
Te-am iubit ca și-acum,
Dar vad că ai un alt drum,
Șiroaie de lacrimi au curs,
S-au dus… lacrimi în sânge și foc,
De data asta, nu am avut noroc,
Deși te-am iubit.
Tu nu ai prețuit dragostea ce ți-o purtam,
Eu te iubeam…
De câte ori, iubitule, de noi mi-aduc aminte.
Oceanul cel de gheață mi-apare înainte.
Pe bolta alburie o stea nu se arată.
Departe doar luna cea galbenă – o pată.
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre plutește cu aripi ostenite.
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus.
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare.
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare.
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri și rememorarea unei iubiri pierdute. Naratorul reflectă asupra suferinței provocate de trădare și asupra amintirilor care îl bântuie, comparând starea sa cu imaginea unei păsări singuratice într-un peisaj rece și dezolant.