Neică, zis-ai către mine
Cât o fi soare pe lume,
Cât o fi soare pe lume
Tu nu m-oi urî pe mine.
Soarele nici n-a-nserat
Și tu, neică, m-ai urât,
Și tu, neică, m-ai urât.
S-oi ruga câmpul cu flori
Și anul cu sărbători
Ele toate să te bată
C-ai mințit ce-ai zis odată.
Ce-ai gândit, neicuța tale,
Că soarele când răsare,
Că soarele când răsare
Vine doar la voi pe vale,
Doar la voi lumină-n curte
Și că tu, neică, ești frunte,
Și că tu, neică, ești frunte,
Că tu ești pom înflorit
Și eu floare de găsit
Și doar inima mea știe
Cât de drag mi-ai fost tu mie
Până-ai fost de omenie.
Du-te, neică, du-te-ai
Unde-o sta apa să stai,
Unde-o sta apa să stai
Și mândruță tot să n-ai,
Că mândruță ți-am fost eu
Și la bine și la greu,
Și la bine și la greu,
Dar te-ai dus, neică, la Jii,
La neveste tinerii,
Cu ochisorii căprii,
Cu obrajii rumenii
Și la mândra nu mai vii.
Ți-ai uitat, neică, cuvântul,
Nu te-ar mai răbda pământul,
Nu te-ar mai răbda pământul
Și să mori precum nu moare
Nici om, nici zburătoare,
Învelit cu cărbunașii
Ce iubești să nu mai lași.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei femei părăsite de iubitul ei, care îi adresează blesteme pentru trădare. Ea își amintește de promisiunile făcute și deplânge pierderea iubirii și a respectului.