Unde ești, copilărie,
Unde-i nucul de la vie,
Unde-s zilele de-atunci
Când colindam văi și lunci?
Au trecut, dar n-am uitat,
Că în suflet le-am păstrat
Și-aș fi vrut să stea cu mine
Că mi le-aș fi păstrat bine.
Cât ești tânăr nu gândești
Că și tu îmbătrânești,
Dar nu te-nșela cu gândul,
Că anii zboară ca vântul,
Că te faci ca iarba-n fân,
Din om tânăr, om bătrân,
Și să vezi cum duce viața
Ca soarele dimineața.
Alergi din zori până-n noapte
Că vrei să le faci pe toate,
Omul toată viața strânge,
Niciodată nu-i ajunge,
Și când vezi că-mbătrânești
Și nu poți să mai muncești,
Când vezi că n-ai sănătate
Îți pare rău după toate.
Tinerețe, de-aș putea
Zece ani te-aș mai păstra,
C-am muncit și-am alergat,
Nu știu pe unde-ai zburat,
Aș vrea să mai port codițe,
Iișoară cu altiță,
Nu mai pot și ce păcat,
De-acum am și eu băiat,
El răsare, eu apun,
Viața n-o oprești din drum.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia pentru copilărie și regretul pentru trecerea timpului. Vorbește despre cum omul realizează, odată cu îmbătrânirea, că a pierdut lucruri importante în goana după realizări materiale și cum viața este un ciclu continuu.