Eram copilaș de-o șchioapă
Când am rămas fără tată,
Mama din sat a plecat,
La niște bătrâni m-a dat,
Ei m-au crescut de copilă
Și-au avut un pic de milă,
Eu eram în casa lor
Ca lumina ochilor.
M-ar fi crescut cu mult dor
Să le fiu de ajutor,
M-ar fi crescut cu plăcere,
Dar nu mai aveau putere,
M-ar fi crescut ca pe-o floare,
Dar îmbătrâneau prea tare,
Ochii-n lacrimi și-i scăldau
Lângă ei când mă vedeau.
Au trecut anii ca vântul,
Mi-a venit și mie rândul
S-am copii și casa mea,
Cum are toată lumea,
Că n-am simțit niciodată
Cum e cu mamă și tată,
Doar florile din grădină
Plângeau că sunt prea străină.
Când m-am dus la casa mea
Plângea piatra din vâlcea,
Moșul blând mă mângâia
Și de mine se ruga:
– Stai, fetițo, nu pleca
Că-s bătrân și-am boală grea!
Bătrâna rău suspina,
Tremura fusta pe ea.
Și-ntr-o zi de mai frumoasă
A venit mama acasă:
– Hai la mine, fata mea,
Că eu sunt măicuța ta,
Să te strâng la pieptul meu
Că mult m-a fript dorul tău!
– Dacă te frigea, măicuță,
Nu mă lăsai de micuță,
Nu te știu, nu te-am văzut,
Merg la cine m-a crescut,
Viața nu e o poveste,
Mamă e cine te crește!
Sensul versurilor
Piesa descrie povestea unei fete abandonate de mamă și crescută de niște bătrâni. Când mama biologică se întoarce, fata alege să rămână loială celor care au crescut-o, subliniind importanța afecțiunii și a îngrijirii în definirea familiei.