Ce-i cu tine, neic-al meu,
De ești supărat mereu,
Nu mai râzi, nu mai glumești,
Sau nu ți-e drag ce iubești?!
Fața ți-e posomorâtă
Și inima amărâtă,
Nu mai ești cum te știam
Amândoi când ne iubeam,
Dragostea-i hoață,
Vine și se duce,
Te păcălește
Că alta-i mai dulce.
Câtă veselie-aveai,
Câte vorbe îmi spuneai,
Mă iubeai și te iubeam
Și ce fericiți eram,
Acum ești îngândurat
Și umbli tot supărat,
Mergi pe drum, gândul te bate,
Nu mai ai nimic din toate,
Dar așa-i viața
Cu bune și rele,
Omul trăiește
Și trece prin ele.
Dar dragostea mea de-acuma
N-aș da-o pe toată lumea,
Aș sta cu neicuța-n casă
Să-i ascult vorba frumoasă,
Că-mi vorbește binișor
Numai cu vorbe de dor,
Eu mi-l alint bobocel,
Mare foc mai am de el,
Și te rog, Doamne,
Ca să ne faci parte
De fericire
Și de sănătate!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul față de o dragoste trecută și fericirea pierdută. Naratorul își amintește de vremurile bune și își exprimă dorința de a regăsi acea stare, dar acceptă și faptul că viața are suișuri și coborâșuri. În final, își reafirmă dragostea actuală.