Când gândesc, neică, la tine
Nu mai am inimă-n mine,
Puținică ce mai este
Nu mai am în ea nădejde,
Puținică ce-a rămas
Mi s-a fript și mi s-a ars.
Vai de om care iubește,
Nu moare, nici nu trăiește,
Mi-l frământă gândurile,
Mi-l usucă dorurile,
Se culcă-n pat suspinând
Și se trezește plângând,
Noaptea sar din somn plângând
Mă leagăn ca frunza-n vânt.
Inima din piept mă doare,
Văd că toată lumea doarme,
Numai eu nu pot dormi
Tot de dorul neicuții
Și de vorbele lumii,
Și de cearta măicuții.
Merg pe drum, lumea mă-ntreabă
De ce sunt așa de slabă,
Eu nu pot să le spun lor
Că mă frige-al neichii dor,
Numai neicuț-al meu știe
Cât necaz mi-a făcut mie,
Că nu știe nimenea
Cât îl iubesc neica,
Nici măicuța mea nu știe
Cât mi-e drag neicuța mie,
De-aș muri de foc și dor
L-oi iubi pân-am să mor.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă a unei femei îndrăgostite, chinuită de dorul neîmpărtășit și de suferința cauzată de iubire. Ea este consumată de sentimente și incapabilă să găsească alinare, mărturisind o dragoste eternă, chiar și dincolo de moarte.