Ce n-aș da, ce n-aș da
Să scap de dușmanca mea,
Că vine-n cas’, bea, mănâncă
Și la lume mă discută,
Dar eu sunt prea omenoasă
Și tot o primesc în casă.
Din gură bine-mi vorbește,
Cu ochii mă prăpădește,
Cu mâinile-mi sapă groapă
Și cu inima mă bagă,
O știu bine că-i neam rău,
Dar nu rabd s-o văd la greu.
Au, au, au, dușmanca mea,
De vie m-ar îngropa,
Dac-ar fi un pic mai tare
Mi-ar da otravă-n mâncare,
Prin felul și vorba mea
Eu o otrăvesc pe ea.
Dar să se mai nasc-o dată
Prin urma mea nici nu calcă,
Că râd, glumesc și fac haz
Și ea moare de necaz,
Răul nu și-l poate-ascunde,
E urâtă și când râde,
Și când vede că nu-mi pasă
Se-nvinețește la față.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o relație toxică cu o persoană considerată dușman, dar tolerată din milă. Naratoarea este conștientă de răutatea acestei persoane, dar alege să o primească în continuare, răzbunându-se subtil prin atitudinea sa indiferentă.