Am un foc la inimioară
Nu poa’ să mi-l sting-o vară,
Nici Dunărea, nici Oltul,
Nici ploaia, nici potopul,
Că dorul care-l duc eu
E ca pământul de greu,
C-am la inimă dor mare,
Mă usucă pe picioare.
Când frunza-n codru-nverzește
Inima de dor șoptește
Și-mi șoptește în zadar
Că mi-e sufletul amar,
Că luna când răsărea
Neicuța mă căuta,
Neicuța mă căuta
Și venea de mă iubea.
Spune-mi tu, pasăre-n zbor,
Ce-am să fac cu-atâta dor,
Ia-l pe aripile tale
Și să-l duci în lumea mare,
Că puiul ce l-am iubit
S-a dus și n-a mai venit
Și-am rămas oftând în prag
Că nu sunt cu cin’ mi-e drag.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea profundă a unei persoane care suferă din cauza dorului și a pierderii iubirii. Sentimentul de dor este atât de puternic încât nimic nu-l poate stinge, iar amintirea persoanei iubite o urmărește constant.