Am căutat toată viața
Fericirea mea,
Și seara, și dimineața,
Poate-oi da de ea,
Fericirea-i lucru mare,
Nu poți s-o plătești,
Ea nu șade în cărare,
Trebuie s-o găsești,
Nu e pom ca să rodească
Dacă nu-l sădești,
Nici floare să înflorească
Dacă n-o-ngrijești.
De-ar fi omul fericit
Ce bine-ar mai fi,
Fericirea ar lăsa-o
Zestre la copii,
Cât ești tânăr și iubești
Zici c-o s-o găsești
Și-uite-așa te-mpaci cu gândul
Până-mbătrânești.
Fericirea cea mai mare
E să ai copii,
Tot ce-ai muncit toată viața
S-ai cui împărți,
Cât e omul sănătos
Își face de toate,
Alege doar binele,
Rău-l dă deoparte,
Că omul fără copii
E fără putere,
E ca mărul ce-nflorește
Și nu face mere.
Sensul versurilor
Cântecul explorează căutarea fericirii de-a lungul vieții, subliniind importanța familiei și a copiilor ca surse supreme de împlinire. Versurile reflectă asupra trecerii timpului și asupra modului în care percepția fericirii se schimbă odată cu vârsta.
