Afară-i vreme rea,
Neica pe unde-o-nnopta,
Vântul bate la fereastră,
Eu sunt singurică-n casă,
Bate vânt cu ploaie rece,
Înc-o zi din viață trece
Și neic-al meu își petrece,
Lumina s-a stins în poartă,
Acum zorile se-arată,
Bată-l norocul să-l bată!.
Mă plimb fără rost prin casă
De la masă la fereastră,
Trag perdeaua să văd bine
Pe neicuț-al meu când vine,
Dau să mă mai uit o dată
Și-l văd pe neicuța-n poartă,
Să-i deschid sau nu ușa,
Mi-e că mă știe lumea.
Nu știu bine ce să fac,
Să-l cert, să-l iert sau să tac,
Ce i-aș zice tot mi-e drag,
Să-l cert, să-l iert sau să tac?
– Eu te iert ultima dată,
Să nu mai faci niciodată
Că ne știe lumea toată,
Că te las, neică, de mâine
Și-o să plec neicuță-n lume
Și n-o să auzi de mine.
Sensul versurilor
O femeie își așteaptă iubitul într-o noapte furtunoasă, fiind măcinată de incertitudine și gelozie. Ea oscilează între dorința de a-l certa și dorința de a-l ierta, hotărând în final să-i mai acorde o șansă, cu avertismentul că va pleca dacă o va mai dezamăgi.