Bună, mămică, ce mai faci?
Tot te mai dor mânuțele de la atâta muncă?
Eu îți sărut aceste mâini calde și dragi,
Care m-au legănat când eram mică pruncă.
Mamă, tu iartă-mă că ți-am făcut eu multe fire albe
Și că atâtea lacrimi pentru mine ai vărsat!
Mi-e dor să îți aud vorbele-ți calde,
Azi noapte, mamă, iarăși te-am visat!
Te rog, nu mai trudi din plină dimineață!
Tu și acum cu soarele odată te trezești
Și nu mai pune și pentru noi pâine pe masă
Când îți lipsim, știm bine cât ne iubești!
Mamă, de-ar ști cum să te protejez
De anii grei, ce insistent îți bat la ușă
Din mâna bătrâneții cum să te salvez?
Eu de-aș putea, aș transforma-o în cenușă!
Mama, nu plânge, promit și eu să nu mai plâng!
Alungă dorul, mamă, și nu mai suspina!
Degrabă vin acasă eu strâns să te cuprind,
Cum să nu vin, dacă atâta m-ai chemat?
Sensul versurilor
O scrisoare emoționantă către mamă, exprimând dorul, regretul pentru grijile cauzate și recunoștința pentru dragostea maternă. Vorbitorul promite să se întoarcă acasă și să aline suferința mamei.