Mi-e totul mort pe dinăuntru,
Zâmbesc, dar nu mai pot spera,
Că îmi va fi-nțeles cuvântul,
Încerc, dar nu-l pot controla.
Pahar după pahar și aer,
Adânc în pieptul otrăvit
Și simt cum inima acolo sare,
De parcă cai au năvălit.
Culori aprinse-n suprafață,
În suflet negru spălăcit,
Nu mai doresc să merg prin viață,
Cu acest picior de soartă potcovit.
Sunt egoistă, da, aveți dreptate
Și-ar trebui la față doar să mă gândesc,
La mine mă gândesc când dorm pe-o parte,
Iar lacrimi mă înabușesc.
Și când buhnesc în plâns mi-e frica,
Ce fel de mamă sunt?
Care având o dulce fiică,
Stă azi culcată la pământ.
Nu merit nicio scuză și iertare,
Sunt jalnică, cum mi-au mai zis,
Căci am crezut mult în iubire
Și am mușcat din fructul interzis.
Dansez și-mi asurzesc urechea
Cu cântecul meu preferat,
Eu nu voi mai găsi perechea,
După ce dânsul m-a lăsat.
Eu nu voi mai putea deduce
Care-i menirea mea în viață,
Doar de un răcnet să m-apuce
Și să mă strâmbe rău la față
Aveți dreptate, el nu merită,
Nicio secundă de suspin
Și lacrima ce mă irită
Când în casa noastră vin.
Zâmbesc afară, mă usuc în suflet,
Mă otravesc cu tot ce-i interzis,
La suprafață fruct cu miezul putred,
Știu, mă distrug, prea mulți mi-ați zis!
Ma tem de viitor, mi-e frică,
Eu grav de suflet m-am îmbolnăvit,
Dar niciodată n-am sa uit că am o fiică
Nici pe cel care demult m-a părăsit.
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea unei femei după o despărțire, sentimentele ei de inutilitate și disperare, precum și lupta cu gândurile negative. Ea se simte vinovată și incapabilă să depășească trauma, ascunzându-și suferința în spatele unui zâmbet.