Foaie verde-o viorea,
Toată lumea zice-așa
Că nu-i bună dragostea,
Cred și eu că nu-i minciună
Că dragostea nu e bună,
Că la inimă se pune
Te arde ca și-un cărbune.
Bine-a zis cine a zis
Că dragostea-i foc nestins
Și nu-l poți stinge ușor
Nici cu apă din izvor,
Nici cu apă din fântână
De-ai turna o săptămână.
Crede-mă, neică, pe mine
Că mi-e gândul tot la tine,
Când cobor, neică, pe cale
Gândul mi-e la tine-n vale,
Mă gândesc, neicuță, bine
Cum să fac să fiu cu tine.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o viziune pesimistă asupra dragostei, văzută ca o forță distructivă și imposibil de stins. Naratorul își exprimă dorul profund pentru persoana iubită, oscilând între acceptarea ideii că dragostea aduce suferință și dorința de a fi împreună cu persoana iubită.