Sub un pătuiag de fân
Lacrima un biet bătrân
Pe-o ploaie de toamnă rece
Și privea la cine trece.
– De ce plângi, bătrânule?
– De necazuri, fiule!
Că-mi duc viața cu tristețe
Acuma la bătrânețe.
Mă tot uit pe drum mereu
Să văd un copil de-al meu,
Dar mă uit taică-n zadar
Și mi-e sufletul amar,
Șase copii am crescut
Cum numai eu am știut,
Azi nu le mai știu de nume
C-am rămas singur pe lume.
S-au dus toți de lângă mine
Prin lume și-au ajuns bine,
De mine nu le e dor
Parcă n-aș fi tatăl lor,
Văd că nu se mai îndură
Să-mi calce pe bătătură,
Îmi e așteptarea grea,
Mă tem că nu i-oi vedea.
Sensul versurilor
Un bătrân singuratic își jelește soarta, fiind uitat de copiii săi. El își exprimă tristețea și teama că nu-i va mai vedea niciodată.