Foaie verde bob năut,
Știi, neicuță, mai demult
Urcai dealul ca un zid
Și nu erai obosit,
Dar acum pe drumul drept
Mergi și sufli greu din piept,
Mergi pe drum și te gândești
De-ai putea să-ntinerești.
Când erai în floarea ta
Iubeai mândra altuia,
Aveai mândre-n șapte sate
Și fete și măritate,
De când ai îmbătrânit
Nu mai ești bun de nimic,
Niciun ban nu mai plătești,
Nici pe-a ta n-o mai iubești.
Neic-ai uitat de iubit
Și de codrul înverzit
Unde toată vara stam
Cu dragoste ne iubeam,
Cucul ne cânta cu foc,
Tu mă strângeai de mijloc,
Mă strângeai, mă sărutai,
Doamne, ce guriță-aveai,
Fost-ai, neică, om vioi
Și-ajunseși ca un butoi,
Fost-ai, neică, om voinic
Și-ajunseși om de nimic.
Sensul versurilor
Piesa descrie cu nostalgie trecerea timpului și pierderea vitalității tinereții. Naratorul își amintește de vremurile în care era puternic și iubit, comparându-le cu starea actuală de declin fizic și lipsă de interes romantic.