Măi neicuță, măi gorjene,
Leagă-ți calul de zăbrele,
Nu de stâlpul casei mele,
Că ne-au ieșit vorbe rele.
Lasă, mândro, să ne iasă,
Că ni-i dragostea frumoasă,
Lasă lumea să vorbească,
Neicuța să te iubească.
Nu-s pe cer atâtea stele
Cât de mine vorbe rele,
Nu-s pe cer stele mai multe
Ca de noi vorbe urâte.
Neică, de treci pe la poartă,
Nu-ți arunca ochii-n dată,
Să-i arunci mai amânat,
Să creadă că ne-am certat.
Hai, mândro, să ne iubim,
Dragostea s-o isprăvim,
Că la dragostea dintâi
Eram amândoi copii,
Iar la dragostea de mult
Am fost tineri, n-am știut.
Of, nu știu o buruiană
Să dau la dușmani să moară,
Că dușmanii mult ar vrea
Să ne strice dragostea,
Și dușmanii de n-ar fi
Tot mai bine am trăi.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o poveste de dragoste țărănească, marcată de secrete, vorbe rele și dorința de a proteja relația de invidia celor din jur. Versurile reflectă o combinație de afecțiune, precauție și o ușoară resemnare în fața obstacolelor.