Foaie verde, flori domnești,
Satule, păgân mai ești!
Din tine când mă gonești,
Satule, păgân mai ești!
La ce, satule, mă lași
Ca să mă duc la oraș,
De ce ești hain cu mine
Și mă lași să plec din tine?
Mă gonești când dă frunza
Și mă chemi tocmai toamna
Când toți cucii au plecat
Și eu nu i-am ascultat.
Las pe maica mea plângând,
Taica prin casă oftând
Că degeaba m-au crescut,
Că degeaba m-au crescut,
Dacă eu i-am părăsit,
Degeaba m-au legănat
Că eu singuri i-am lăsat,
Degeab-au crescut fecior
Că n-au niciun ajutor,
Că n-au niciun ajutor.
Cine mă vede-n picioare
Crede că n-am supărare,
Nu pricepe nimenea
Dorul din inima mea,
Inima oftează-n mine
Și dorul meu îmi spune
Să las orașul bogat
Și să mă întorc în sat
Să văd maica mea bătrână
Torcând cu furca la lână
Și pe taic-al meu bătrân
Grămădind cu furca fân.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul unui om care a plecat de la sat la oraș și simte dorul de casă, de părinți și de viața simplă de la țară. El realizează că bogăția orașului nu compensează lipsa legăturilor familiale și a tradițiilor.
