Mândră floare e bujorul,
Multe doruri are omul,
Cât e tânăr și iubește,
Doruri multe și aprinse
Multe le-nfăptuiește,
Dar și multe rămân vise,
Frumoasă-i tinerețea,
Dar nu ține cât am vrea,
Mult am vrea tineri să fim,
Dar ca floarea ne-ofilim,
Tinerețea-i floare rară
Și-avem doar o primăvară,
Dragostea-i bujorul vieții,
E comoara tinereții.
Mă chema neicuța
Ca să-i dau gurița,
Eu-l certam și nu-i dădeam
Și-acum văd ce rău făceam,
Ziceai, neiculiță,
Să-ți fiu mândruliță,
Acum văd că ziceai bine
C-o să-mbătrânim ca mâine.
Cât e omul tinerel
Binele e tot cu el
Că-i voinic și frumușel,
Doarme și pe pământ tare
Și nimica nu mi-l doare,
Dragostea îi iese-n cale,
Dacă mai îmbătrânește
Tot curaju-i mai slăbește,
Părul la tâmple-i albește,
Dragostea îl ocolește,
Își pierde puterile,
L-apucă durerile,
Mi-l părăsesc mândrele,
Mă chema neicuța
Ca să-i dau gurița,
Eu-l certam și nu-i dădeam
Și-acum știu ce rău făceam,
Când te-ndeamnă dorul
Cheamă-ți puișorul,
Ia-l și ține-l lângă tine
C-o să-mbătrânești ca mâine.
Sensul versurilor
Cântecul vorbește despre dorința de a rămâne tânăr și despre regretul pierderii tinereții. De asemenea, subliniază importanța dragostei și a aprecierii momentelor frumoase din viață înainte de a fi prea târziu.