Cine fluieră și cântă
Nu-i este lumea urâtă,
Nici inima amărâtă,
Nici fața posomorâtă,
Dorul cât de mare crește
Cântecul îl potolește,
Fluierul îl domolește,
Omul uită și trăiește.
Tot așa gândesc și eu
Am cântat și cânt mereu,
Când îmi arde sufletul
Mi-l alin cu cântecul,
Nu cânt ca să mă mândresc,
Cânt ca să mă răcoresc,
Nu cânt să fiu lăudată,
Cânt la lume că mi-e dragă.
Am cântat și-am să tot cânt
Cât o foșni frunza-n vânt,
Cât or fi munți cu izvoare,
Zori cu răsărit de soare,
Că mi-e tare drag să cânt
Dragostile pe pământ
Că și la inima mea
S-a cuibărit dragostea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă bucuria de a trăi și puterea muzicii de a alina sufletul. Persoana cântă pentru că iubește viața și lumea din jur, iar cântecul este o expresie a dragostei și a sentimentelor profunde.