Ce frumos mai cânți, neicuță,
Când treci seara pe uliță!
Ce foc ai la inimioară
De ce-mi cânți seară de seară, neică?
Mândruță, nu mă-ntreba
Că-i dor la inima mea,
Că mi-ai lăsat dragostea
De-atunci cânt mereu seara, măi mândră!
Cânt pentru tine, mândruță,
Că mi-e dor de-a ta guriță,
M-ai iubit, m-ai părăsit,
Te-ai dus și n-ai mai venit, măi mândră!
Eu, neicuță, te-am iubit,
Inima mi-ai pătimit,
La tine mă tot gândesc,
Nu pot pe-altul să-l iubesc, măi neică!
Mândro, și eu mă gândesc
De-al tău dor mă prăpădesc,
Că și eu sunt tot ca tine
Și n-am pe nimeni pe lume, mândră!
Hai, neică, să ne-mpăcăm,
Dragostea s-o-mpreunăm,
Daica știe ce să-ți facă:
Te sărută și te-mpacă, neică!
Sensul versurilor
Un dialog muzical între doi foști iubiți care își exprimă dorul și regretul. Amândoi suferă din cauza despărțirii și își mărturisesc sentimentele, ajungând la concluzia că ar trebui să se împace și să-și reîmprospăteze dragostea.