Biată inimă de om
Se zbate ca frunza-n pom
Că prea multe-n lume-i place
Și de multe doruri zace,
Inimioara-i fericită
Doar când știe că-i iubită,
Ea de foc și-amar își uită.
Omul multe-n gând își pune
Că de când e om pe lume
Râde, cântă și iubește,
După ce-i frumos tânjește,
Pentr-un cântecel și-o floare
Inima-n piept îi tresare
Se frământă și mi-l doare.
Of, of, of, inima mea,
Numai ce-i frumos ți-oi da
Cântecul și dragostea
Să n-ai de ce suspina,
Să te bucuri și să cânți
De necazuri să mai uiți.
Sensul versurilor
Piesa descrie zbuciumul inimii umane, mereu în căutarea fericirii și a iubirii. Inima tânjește după frumos și se bucură de lucrurile simple, căutând alinare în cântec și dragoste.