Într-un sat c-o vale-adâncă
O măicuță necăjită
Rezemată de toiag
Lăcrimează peste prag,
Stă, săraca, și așteaptă
Cineva pragul să-i treacă,
Dar niciun copil nu vine
Bătrânețea să-i aline.
Stă măicuța și suspină
C-o rămas de tot străină,
Doar vecinii se adună
De-o mai iau c-o vorbă bună,
Când se scoală, când se culcă
Se roagă-ntr-o carte sfântă,
Se roagă să mai trăiască,
Ce mai are să-mpărțească.
Într-un sat c-o vale-adâncă
O măicuță jelea-și cântă
Cu glasul încetișor
De povara anilor,
Gârbovită de durere
Și sleită de putere
De la Domnul ar mai cere
Doar un pic de mângâiere,
Și-o lăsat cântecul sfânt
Rugăciune la mormânt
Și străbate cu-al ei dor
Inima copiilor.
Sensul versurilor
Cântecul descrie durerea unei mame bătrâne, părăsite de copii, care își găsește alinare doar în rugăciune și în amintirea vremurilor trecute. Este o meditație asupra singurătății și a dorului de familie.