S-or dus huțanii la lucru
Și de-amu-n sat cântă cucul,
Dar la crâșmă, vrei, nu vrei,
Îi plin numai de femei,
Beau și ultimul grițar
Și fac ochi dulci la crâșmar.
Măi crâșmare fără minte,
Mai gândește la cele sfinte,
Nu-mbăta nevestele
Că îți sparg ferestrele
Și-ai pune lacăt pe ușă,
N-a veni nicio mătușă.
Huțanca-i gospodină,
N-are-n pod gram de făină,
Pe rachiu toată o dat-o
Și-amu’ n-o mai doare capul,
Și la crâșmar îi șoptește:
– Beau că bărbatul plătește!
Așa-i femeia huțană,
Bea rachiul și din cană,
Îi place să calce strâmb
Cu crâșmarul după dâmb,
Dar și când se îndrăcește
Spală, calcă și prășește,
Face zeamă-ntinde patul
Și își iubește bărbatul.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o scenă tipică dintr-un sat, unde bărbații sunt la muncă, iar femeile se adună la crâșmă. Se evidențiază contrastul dintre aparența de gospodină și plăcerea de a bea și de a se distra, dar și capacitatea femeilor de a-și îndeplini îndatoririle gospodărești.