Măi bădiță, măi Ilie,
Pe-amândoi lumea ne știe,
Tu ți-ai luat papuci domnești
Și eu haine boierești,
Frumușel ești, bade, hăi,
Cel mai mândru-ntre flăcăi,
Dar și eu când mă arăt
Îi bag în boală pe toți.
Un om bun am nimerit,
Iacătă, m-am pricopsit
Cu avere pe trei munți,
Casă mare și bănuți,
Și-uite-așa m-am învățat
Ca nevasta de bogat,
Să nu-mi fie omul rău
Și la voi să vin când vreau.
Frunză verde trei alune,
Eu minciuni nu știu a spune,
Numai câteva pe zi,
Pe badea l-oi amăgi,
Că dacă spun adevărul
Îmi face bărbatul părul,
Dar așa cu o minciună
Zice că-s femeie bună,
Îmi aduce tot ce-mi place
Că îl am pe vino-ncoace,
Face numai ce vreau eu,
Spuneți voi: mie mi-i rău?!
Sensul versurilor
Cântecul descrie o femeie care se laudă cu averea ei și cu modul în care își manipulează soțul prin minciuni, obținând tot ce își dorește. Ea se amuză de situație și întreabă retoric dacă ar trebui să se plângă.