Vreau să spun să știe satul
Că mi-am pus la punct bărbatul,
Ne-ntrebat dacă grăiește
Apoi două luni postește,
Fără carne, fără ouă,
Doar lapte cu apă-n două,
De pupat nu-ncape vorbă
Și-l culc singur după sobă.
Cu omul ce mi-o fost mire
Ne-nțelegem din privire,
Nu bag mâna-n foc că-i sfânt,
Dar îmi joacă cum îi cânt,
Ne-ntâlnim rar prin ogradă,
Nu prea avem timp de sfadă,
De iubit, nici nu mai spun,
Doar la Paști și la Crăciun.
Se crede badea jupân,
Dar tot eu casa mi-o țin,
Că în el nu prea am bază
Că și ziua el visează
Și-are ochii verzișori,
Da-i mai mult cu capu-n nori.
Chiar dacă-s cheltuitoare
Și-n foc pentru mine sare,
Eu îi cânt, el mă dezmiardă
Că nu vrea ca să mă piardă,
Și pentru că-i din neam mare
El mă ține ca pe-o floare,
La trei zile îi fac trufe
Ca alta să nu mi-l sufle.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o relație matrimonială în care femeia deține controlul. Ea își domină soțul prin diverse metode, de la restricții alimentare până la afecțiune condiționată, menținând astfel echilibrul puterii în căsnicie.
