Lucaci Florentin – Lucaci Florentin – Odată Am Fost Trei – Once We Were Three

LUCACI FLORENTIN – ODATĂ AM FOST TREI – ONCE WE WERE THREE.
De ziua ta frumoasă, mea, minte multă ți-aș ura,
Iar tu ce am eu de poruncit acum vei asculta.
Spășită apoi cu hărnicie tot ce zic vei executa,
Doar nu ești nevasta mea, ești chiar fiica mea.
În negura vremilor, într-un bloc mic lângă o apă,
Cu urme de petrol, ulei și gaz, nu foarte curată,
Miros de rafinărie, de oraș vechi, dar era acasă,
Proiectam vremurile noi, viața nu era ușoară.
Pe picioarele de copil, pe străzi cu piatră lată,
În pătuț de copil, cu poveștile cu a fost odată,
Cu vise, cu feți frumoși, zâne, zmei și ciocolată,
Eram copil frumos, bun ca tine când erai mică.
Eram toată ziua cu mama, rău nu aveam bunică,
Eram minunea lui tata și mama, eram fără frică,
Eram copilul lor dorit, bucuria nemaiîntâlnită.
Am fost odată trei, ooo, ce vremuri frumoase,
Tataie era un inginer tânăr și abia terminase,
Muncea zi lumină la institut și încă nu uitase,
Viață frumoasă la Telega, cu vaca și trei case.
Muncea și sâmbăta să avem bunătăți pe mese,
Chiar și duminică, de multe ori, fără să-i pese,
Ducea geanta la servici, ori la drumurile dese,
Era bine ziua cu mama, căci avea grijă de mine,
Să cresc frumos și sănătos, așa cum se cuvine,
Spăla rufe mai mult de mână, cu niște săpune,
Când le vedeai, erau ca pietrele, dar galbene.
Mă lua de mână și mergeam pe jos la piață,
Tăind un parc mic, chiar așa numit, cu iarbă,
Trei stâlpi cu felinare cu gaz pentru lumină,
Podețul mișcător aruncat peste apa cu benzină,
Căci atunci era numai odată pe oră o mașină.
Mă dureau lăbuțele în sandalele de mic băiat,
Atunci ce înseamnă să mergi pe jos am aflat,
Mai mult mă trăgea mama pe sus, așa încălțat,
Eram prea mic, prea încercat, drumul prea lat,
Iar capătul lui nu se mai vedea parcă niciodată.
Mama era tânără, buclată și foarte frumoasă,
Era de trecători, de vânzători mult apreciată,
Auzeam vorbe de admirație, dar și de clacă,
Căci noua Românie, care o voiam toți bogată,
Era vai, condusă de torționari răi și securiști,
Era paralizată de parveniți, așa ziși comuniști,
Era căpușată de milițieni proști, răi și parșivi,
Era sufocată de orășeni țărani cu bască naivi.
Toate erau cu susul în jos, frică era meniul zilei,
Eram statistici, trăiam ca la Dej, din cutia milei,
Priveam cu ochii mei mici la școlile din cartier,
Conduse de directori și tipi cu mâna de fier,
Cântau ei și elevii “Privesc printre gratii de fier”,
Construiau omul nou, bărbatul și femeia de fier,
Treceau căruțele cu cai, cu potcoave de fier,
Să crezi în toate astea cinstit, erai mare fraier.
Noaptea priveam cerul cu lună și cu stele,
Prin ferestrele mari, curate și fără perdele,
Mereu lua foc fabrica de vată, muncitoarele
Erau noaptea duse, arse la spital cu salvările,
Dar încă nu erau cozi, frig, beznă și foamete,
Ardeau, frigeau tare ziua, noaptea caloriferele,
Apa caldă era fiartă, mereu curgeau robinetele,
Puneam tăvi mari cu apă rece pe calorifere,
Să nu fie aerul așa uscat din toate camerele,
Iar baie toți trei făceam zilnic cu căzile pline,
Nu ca azi, exclusiv la duș, privind apometrele.
Nu aveam spume de baie, nici fine șampoane,
Dar se găsea un săpun Cheia pentru fiecare,
Nu aveam paste de dinți scumpe, parodonțiale,
Dar cumpăra mama, tata, Primăveri și Cristale.
Nu era casă sau familie fără să aibe câțiva copii,
Era concurență devreme la nașteri și la căsătorii,
Tu ce ai de gând, nu mai e la modă singură să fii,
Cum se spunea după ratatele falsele revoluții.
Trebuie să ai și tu urmași ca oamenii, fiice și fii,
Nu viața stearpă, deprimată, solitară pe câmpii,
Ce să muncești, să câștigi bani, averi, alte prostii,
Și după tine să se piardă totul, că nu mai ai cui,
Să lași case, pământuri, mașini, bani, moșteniri.
Nu, nu pentru asta noi v-am educat așa elevați,
Prin creșe, grădinițe, școli, licee și multe facultăți,
Să fii o linie moartă ca la trenuri, fără urmași,
Nu ca să-ți faci mama să izbucnească în lacrimi,
Nu ca să nu deschizi ușile mamei tale în patimi,
Nu ca să-ți renegi și să discreditezi ambii părinți,
Nu ca să inventezi scenarii mincinoase cu alții,
Te bucuri că ai bani acum și o duci bine fără mine,
Dar când tu erai în mâna noastră, știi foarte bine,
O mică greșeală de strategie, bani sau de viziune,
Atât era necesar să nu se mai aleagă nimic de tine.
Am fost odată trei și a fost frumos, vrei, nu vrei,
Am bătut drumuri, concedii împreună și cu ai mei,
Am fost trei și cu ei și abia așteptau cu banii săi,
Să îți cumpere brazi, păpuși, o sută blugi originali,
Să îți dea veșnic toată viața mâncarea cea mai bună,
Să îți plătească de multe ori ce gura ta vrea să spună,
Să te crească și să te educe pentru a le fi de ajutor,
Când nu se vor scula din pat sau vor fi în cărucior,
Când vor muri de foame sau când va rămâne chior,
Să le fii la căpătâi la cimitir când ca orice ființă mor.
Ai fost de zeci de ori cu mine și tataie la morminte,
Ai fost mereu cu ochii mari, triști și cu luare aminte,
Ai spus da, noi suntem de două ori trei, fii fără grije,
Când a murit mamaie nu ai venit și nici la tataie,
Au urlat toți îngerii și dumnezeii au plâns cerurile,
Albastre, pline de lacrimi, resentimente de necuvinte,
Au plâns la unison inimile noastre două de părinte,
Cum să te duci la niște polițai străini și inconștienți,
Cum să plătești exagerat de mult la niște avocați,
Să îți pună în scenă scenarii de mincinoși și ticăloși,
Pentru care ei pot fi concediați și face închisoare,
Pentru fals uz de fals, inducerea gravă în eroare,
Cu falsuri grosolane și cu mărturii lașe, mincinoase,
Să obții împotriva tatălui tău o greșită condamnare,
Care te poate duce oricând și pe tine la închisoare,
Ce-i asta, ești bolnavă acum, nu mai suntem trei oare?
Păi decât așa o viață pe fugă și dispărut de acasă,
O să te trezești lângă Isus într-o bună dimineață,
O să te înalți la ceruri peste câmpuri cu verdeață,
O să îți zici ultima oară ce mai caut eu în viață,
Odată am fost trei, dar acum tot mai bine e la zei.
LUCACI FLORENTIN
MAGIC POETRY GRANDMASTER COPYRIGHT 2023