Iubirea-i prizonieră, închisă-ntr-un trecut.
Am vrut să mă dezleg de-a ta iubire
Când vântul a-ncetat să bată.
Am vrut să dau uitării, şi ultima-ntâlnire
Dar sufletu-mi plângea, la fel ca altădată.
Mi-am înălţat privirea, sus spre cer
Să poţi să vezi, când lacrima îmi cade
Căci nu îţi sunt, iubite, nu îmi eşti..
Şi nici n-auzi, cum inima îmi bate.
E dorul tot mai greu, dar tac, n-am să mă plâng
Şi lacrima ce-mi cade, în palmă am s-o strâng.
Aşa amară-i viaţa, dar nu am cui s-o spun
Sunt singură în lume, nu-i nimenea pe drum.
Aud cum plânge vântul, ca sufletul din mine
Când eu te chem să-mi vii, dar ştiu că nu m-auzi.
E prea departe calea, de glasul nu-mi s-aude,
Sau tu iubite dragă, nu vrei să îmi răspunzi?.
Acum sunt mai aproape, în umbră-ţi stau mereu
Îţi urmăresc toţi paşii, ţi-aud suspinul greu.
Sub cetină de brad, plâng ochii mei iubite..
Amarnic îmi lipseşti, în clipe infinite.
Din cap să-mi iei năframa, cu ea să-mi ştergi obrajii
Ce arşi îmi sunt de lacrimi, din suflet izvorâte.
Cascade ce-au secat, din inimile noastre
Mi-e dor de clipe toate, toate, ce-au fost a noastre.
Azi nu avem nimic, decât doar amintirea
Dar îmi lipseşti şi-ţi spun, că te iubesc mai mult..
Deşi numai tăcerea, ne mai îmbrăţişează
Iubirea-i prizonieră, închisă-n-tr-un trecut.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri pierdute și sentimentul de singurătate. Naratoarea își amintește cu amărăciune de momentele frumoase trecute, dar se confruntă cu realitatea prezentă a absenței persoanei iubite și cu imposibilitatea de a schimba trecutul.