În casa noastră, deschisă tuturor,
Lui Vitruviu, Lui Rococo, lui Maldoror,
Cu mobile stil alături de spătare
De jilțuri rupte și picioare
De scaune de bucătărie,
Erau așteptați să vie
Și chiar veneau, caleașcă după caleașcă,
Familii prietene, avide de-o ceașcă
De vin alburiu, din acela necopt
Pe care-l serveam între șapte și opt.
Veniseră toți. Era zgomot mare –
Își povestea viața fiecare –
Iar noi ne furișam printre perechi,
Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,
Așa precum sunt gesturile de prietenie.
Numai că nu dădeam de cel care va să vie,
Cel care părea că este în fiecare,
Dar pierea la prima apăsare
A sufletului cu degetul arătător..
Încolo, casa era deschisă tuturor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o casă primitoare, mereu deschisă oaspeților, unde se adună prieteni și familii. Naratorul își amintește de aceste adunări pline de viață, dar și de o subtilă așteptare a cuiva special, care nu se materializează niciodată pe deplin.