E frumos în Laponia, cât vezi cu ochii se întind numai ghețuri și zăpezi.
În Laponia Crăiasa Zăpezilor își întinde cortul de vară, palatul îl are la polul Nord.
Ai vrut să încerci marea cu degetul, era un țel,
dar te-așteptai să te uzi doar până la inel.
Nu voiai doar un joc, părea atât de mișto,
subit valul te-nvârtea ca-n cel mai frumos tango.
Priveam cum te tot duci și te duceai în larg,
eu nu mă puteam desprinde, eram ancorat la mal.
Și-ți scriam obsesiv mii de gânduri și idei,
zburau litere ca fluturii prin fața ochilor mei,
ca iei doar bucăți din mine și ți se părea firesc,
în bucăți m-ai fi rupt de nu știam să mă opresc.
M-ai lovit de asfalt, nici nu puteam să mă ridic,
ai ascultat piesa cioburi, dar n-ai înțeles nimic.
Te vedeam mai frumoasă decât credeai tu că ești,
da’ nimic nu putea să te mai facă să te oprești.
În urma pașilor tăi a rămas doar praf pe jos,
ca enigme, ca plămânii, ca un fum negru și gros.
Mă întreb, ce-aș fi fost dacă n-ai fi existat?
N-am găsit un răspuns, dar sper că-a meritat.
Nopți, zile fără somn și țigările fumate
și durerea aia din piept și lacrimile toate.
Tu vrei dansa în valuri prinsă de aceiași vrajă,
când eu voi număra fire de nisip pe plajă.
Așteptând ultimul vers să-mi iasă din peniță,
adio iubirea mea cu chip și lume de zeiță.
Timpul trece, mă schimbă într-un ritm amețitor,
tu rămâi la fel de rece crăiasa zăpezilor.
Timpul trece și rănile se șterg încet,
îmi doresc să pot uita ce nu cred că pot să iert. (x2)
Ți-am zis o mie de cuvinte, într-o mie de moduri,
și-ai rătăcit încet în ele de parcă erau coduri.
Dar ele n-aveau cifru, totul era simplu,
cheia mea era la tine și-o descoperai cu timpu’.
Răbdarea nu te caracterizează, știu
și te rugam, „încetează că mă bagi în sicriu”
și-am obosit să îți vorbesc, am început să scriu
ore-n șir, zi de zi, până se făcea târziu
cât e luna și stele, toate visele mele,
suferința și durere, sperând să mă scap de ele.
Și-am trăit clipe grele, tu n-ai înțeles de ce,
mă zbăteam cu disperare nedormindu-mi nopțile.
Aveam încrede în tine să mă strângi tare-n brațe
să nu pot visa urât, îmi pare rău că n-ai putut.
Îmi pare rău că mi-ai dat drumu de-atât de multe ori,
crăiasa zăpezilor răceala ta mi-a dat fiori.
Când în urmă m-ai lăsat și-am alergat cu disperare,
să te oprești și-ai cedat, dar ai cedat din nepăsare.
Însă timpul trece încet, cu timpul mă pierd,
te-ai pierdut și tu de noi și pentru asta nu te iert.
Timpul trece, mă schimbă într-un ritm amețitor,
tu rămâi la fel de rece crăiasa zăpezilor.
Timpul trece și rănile se șterg încet,
îmi doresc să pot uita ce nu cred că pot să iert. (x2)
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea unei despărțiri cauzate de o persoană rece și distantă, comparată cu Crăiasa Zăpezilor. Naratorul exprimă regretul și dificultatea de a uita, în timp ce se confruntă cu amintirea unei iubiri pierdute și cu nepăsarea fostei partenere.