Jurca Marinela Florina – Stăteam Lângă Potecă, În Serile Târzii – Partea 15

Surate să ne fie, stelele pe cer,
Iar noi, iubitul meu, să fim doar un mister.
S-ascundem noi iubirea, în colț de boltă-albastră,
Dar aripi să îi crească, de pasăre măiastră.
Să își înalțe aripi, zburând până-n văzduh,
Și cerul să-l străbată, din zori, până-n apus.
Să fim numai un suflu, un gând, numai un duh,
Nu ne despartă cerul, căci lacrimi ni s-au scurs.
Atâția nori plutesc, plini și-nspăimântați,
Și tot se înghiontesc, mulți și-nlăcrimați.
Căci vântul suflă tare, iar noi tot stăm ascunși,
În colțul bolții reci, de dragoste pătrunși.
Nu ne găsim odihnă, dar poate nici nu vrem,
În jur lumina toată-i iubire și blestem.
Că inima nu-ți bate, decât odată cu a mea,
Căci numai tu îmi ești și îți sunt steaua ta.
Iubitul meu din codru, ce bradul legănat,
Îți ține vara umbră, din nou mi te-am visat.
Zburam pe cerul mare, dansam cu stele toate,
Dar zori mi-au adus, durere, gust de moarte.
Căci doar în vis, iubite, ochii ți-am văzut,
Când mă priveai adânc, în somnul meu profund.
Îmi tot vorbea lucirea, ce-o simt parcă și-acum,
Cum mă pătrunde-n suflet și-i prefăcută-n scrum.
Eu ți-am simțit sărutul, ce mi l-ai dat ușor,
Când m-a atins în noapte, din cer, un colțișor.
Plângea luna, iubite, și lacrima-i cădea,
Cu razele-i plăpânde, fața-mi mângâia.
Căci știa, iubite dragă, că zori-mi te-or fura,
Și am să plâng amarnic, și plângea și ea.
Ne știe ea iubirea, i-am tot povestit,
În nopți pustii și reci, în somn, când n-ai venit.
Iertare-ți cer acum, credeam că tu nu vrei,
Dar n-am știut, iubite, că pași tăi sunt grei.
Ți-au pus plumb la picioare și ochii ți-au legat,
Să nu găsești tu calea, spre visul ce-am visat.
Dar nu-ți fă griji, iubite, mai am un vis la noapte,
Te-oi aștepta din nou, călăuzit de șoapte.
Ce-am să le spun încet, să nu le-audă luna,
Că milă mi-e de ea, că plânge ca nebuna.
.. CONTINUARE ÎN PARTEA 16.