Ți-am dăruit cândva, și ultimul meu vis
Să poți să mă iubești, la cer să mă ridici
Zăceam în hăuri sumbre, regina din abis
Și lacrimile mele, se prefăceau în stânci.
La margine de lume, te așteptam mereu
Și clipă după clipă, speram să îmi răspunzi.
Strigam cât pot de tare, și era tare greu..
Distanța fiind prea mare, ca tu să mă auzi.
Ai spus că nu contează, distanța dintre noi
Nici faptul că ești cer și eu sunt doar pământ.
Că după mii de clipe, prin viață trecem „doi”
Să fiu încrezătoare, să nu mă mai frământ.
Am spus că doare clipa, ai spus ca să fiu tare
Că dincolo de vise, poveștile-s nescrise.
Am învățat plângând, să pot privi în zare
Dar nu ți-am spus nicicând, c-am visele ucise.
Cum pot ca să fiu tare, când bezna mă-nfășoară?
Și clipele ce trec, prin inimă îmi scurmă?
Deși eu nu ți-am spus, am știut cât o să doară..
Că eu de cerul meu, plângând rămân în urmă.
„Poveștile nescrise, acum zac pe hârtie..
E tot ce a rămas, din definiția – noi -„
Este adevărată, dar nimenea nu știe..
Că astăzi sunt o stâncă, tu cerul plin de ploi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei despărțiri și regretul pentru un vis de iubire pierdut. Naratoarea se simte abandonată și incapabilă să depășească suferința, transformându-se într-o stâncă de durere în timp ce persoana iubită este un cer plin de ploi.
