Jager – Niște Chestii

Nu mai țin minte ce s-a întâmplat exact când tata a plecat,
Însă îmi amintesc când s-a întors și cum m-a abordat.
Era o zi de martie, zăpada se topise și-nflorise iarba,
Dar mai era noroi în curtea unde aveam birourile alea noi.
Mă pregăteam de pauza de masă,
Voiam să mă duc la non-stop fiindcă-mi uitasem caserola acasă.
Pe scări m-am întâlnit cu paznicul de jos care urca tocmai la mine să-mi spună că mă caută cineva și-atunci am coborât.
În curte mă aștepta un om cu haine vechi, aproape rupte,
Cu cearcăne adânci, nebărbierit, cu ochelari care-i cădeau de pe pomeți pe falcile aproape supte.
Un om cum vezi zilnic pe drum, dacă nu mii, atuncea sute,
Însă mi-am dat seama din prima clipă că e el.
Mai avea 4-5 fire de păr în cap, dar încă și-l făcea cu gel.
Îi plăcea să fie aranjat,
Dar vad că noțiunea lui despre a fi prezentabil s-a cam deformat în timp și n-a păstrat nimic comun cu acel tip pe care-l țineam minte eu când eram mic.
M-am dus la el și i-am zis scurt să mergem peste drum la o cafea,
Că nu vreau să vorbim aici, să mă vadă și să mă audă.
Ăștia de la servici m-au aprobat, am traversat la cafenea, ne-am așezat la o masă din spate și ne-am pus pe depanat.
Plecasa cu 90 de kile, s-a întors cu 58, primu’ impuls a lui a fost să spună probabil că a făcut sport,
Când eu l-am întrebat ce s-a întâmplat, însă până să-mi răspundă a contemplat, m-a măsurat din cap până-n picioare, m-a analizat și a realizat
Cât timp trecuse cu adevărat și că nu mai sunt un copil cum m-a lăsat, acuma sunt bărbat.
Unde mai pui că am bătut strada-n lung și-n lat și sunt departe de a fi prost
Și-atunci a înțeles că nu mai trebuie să se ascundă fiindcă n-are rost.
A băgat mâna-n buzunaru’ de la piept și a scos-o pe prima, m-a întrebat dacă am treabă cu așa ceva,
I-am zis că nu, s-a bucurat, mi-a zis că toată stima, eu i-am răspuns de complezență,
Oricum McDonald’s face victime mai mult ca h***ina.
Probabil se aștepta să-i reproșez ceva, să-l jignesc, să-i spun cât îl urăsc,
I-am zis să fie împăcat fiindcă noi oricum l-am iertat, defapt nu cred că i-am purtat ranchiună niciodată,
Fiindcă și când era cu noi nu prea era cu adevărat, și cred că a fost de-a dreptul bulversat când i-am zis că nu mi-a păsat de ce a plecat
Și mai degrabă-s curios pentru ce s-a întors, dacă are nevoie de ceva și cred că avea dar n-a mai îndrăznit să-mi ceară.
M-am ridicat, l-am salutat din cap, mi-am luat geaca de pe spătarul scaunului și-am plecat.
M-am simțit liniștit, mi-am simțit sufletul golit, am știut că e un început proaspăt ca roua.
Când m-am îndepărtat vreo 30 de metri, m-am oprit și m-am întors umpic, el o scosese deja pe a 2-a.