Țărani scunzi, în zile prelungi, ară un pământ nesfârșit
până vor da de-un cer împietrit
unde cuțitul plugului să spintece-n două
zorile muncii rodnice, nouă.
Ara-vor câmpurile de la Răsărit la Apus.
Brazdele-or fi drumuri pentru viețile noastre,
pentru glotașii ce-au dus
legenda pământului sub tâmple albastre.
Îngerii transcriu cromolitografii cu cărbune
pentru neștiuta satelor rugăciune
întârziind cu veacuri sub pământ
surâsul trist al celor ce nu sunt.
Numai fumul hogeagurilor va mai cere
iertare pentru plugarii răsăritului azurat.
Copiii cresc în tăcere
o inimă ca un sat.
Sensul versurilor
Piesa evocă viața grea a țăranilor români, legătura lor profundă cu pământul și ciclul nesfârșit al muncii agricole. Sugerează o melancolie profundă și o legătură spirituală cu trecutul și cu generațiile care au trudit pământul.