Dragostea-i ceva așa de smerit!
Îmi fac mâinile căuș în aer;
Acolo n-o aflu
Și nici în desfătarea prietenei mele
Și nici în păsări cântătoare.
Tulbure umblu, părăsit.
Pierdutu-mi-am drumul.
Dragostea nu-i, cum spun unii,
Nici în ochii femeii, albaștri ori cenușii
Nici în sărutări furate sau dăruite.
Dragoste, țip, află-mă
Răsucindu-mă în fel de fel de greșuri;
Desfășură-ți părul aspru și rece,
Umărul de bulb și bulboane
Și apoi, târfă nătângă, lovește în mine, ia-mi văzul!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare disperată a dragostei, care nu se găsește în locurile comune sau în plăcerile lumești. Vorbitorul se simte pierdut și deziluzionat, ajungând să implore dragostea să îl lovească și să îl orbească, sugerând o dorință de a scăpa de durerea căutării.