Iris – Tempora Vitae

Și dacă vântul obosit e uneori
de-atâtea spaime și neliniști și fiori,
și dacă mersul mi-e sleit,
nu mă grăbesc, nu că am obosit.
Eu las multe urme,
dar nu scriu scrisori
și nu chem pe nimeni
să-mi dea ajutor.
Eu nu m-am născut,
eu simplu exist,
dar am și un nume,
așa eu rezist.
AAAAA
Timpu-sunt, știai?
AAAAA
Ai vrea ca să mă ai.
AAAAA
Sunt anii ce-ai pierdut.
AAAAA
Tot ce-ai avut.

În ani lumină se măsoară vârsta mea,
iar glasul meu se potrivește după-o stea.
Eu nu m-am născut,
eu simplu exist,
dar am și un nume,
așa eu rezist.
AAAAA
Timpu-sunt, știai?
AAAAA
Ai vrea ca să mă ai.
AAAAA
Sunt anii ce-ai pierdut.
AAAAA
Tot ce-ai avut.

Eu las multe urme,
dar nu scriu scrisori.
AAAAA
Timpu-sunt, știai?
AAAAA
Ai vrea ca să mă ai.
AAAAA
Sunt anii ce-ai pierdut.
AAAAA
Tot ce-ai avut.
AAAAA
Timpu-sunt, știai?
AAAAA
Ai vrea, vrea, vrea să mă ai.
AAAAA
Sunt anii ce-ai pierdut
AAAAA
de viața ce-ai avut.

M-am născut!
Ei și ce?!
Să se ducă-n mă-sa toate planurile
scrise cu iaurtul lacrimilor
pe pergamentele depozitate cu grijă în cămară,
alături de borcane cu precepte murate
în fel și chip.
Ei și ce dacă m-am născut?
Nu asta era planul!
Trebuia, trebuia cu grijă mai înainte să-mi fie socotite șansele
și apoi capacitatea de-ajung la adevăr,
trebuia mai întâi să mi se asigure haine și învățături
și mai apoi să gust din sângele primei lovituri de pumn în față,
trebuia mai întâi să învăț cântări de laudă
și imnuri pentru zeii florilor
și ai ierburilor tămăduitoare,
nu să aud marșuri de luptă
lovind cu cizma toți timpii.
1 2 1 2 1 2 1 2 1 2 1 2…