Azi îți propui să ieși devreme, în oraș,
Chiar de nu vrei să vezi cum lumea gustă praf,
La patru ace și joben te-ai îmbrăcat,
Aristocratul e mereu invidiat!
La doamne faci cu ochiul, da, le-ai terminat,
Pe domni tu îi saluți cu zâmbetul crăpat
Și vine seara, iar plimbarea ia sfârșit,
Dorințele se-aprind, dar tu ai obosit.
Ei, domnul meu, ai văzut, viața nu-i o glumă!
Ochi pentru ochi, e o lege tot mereu,
Ei, domnul meu, ai aflat, totu-i o minciună!
Te urmăresc și mă mir că sunt tot eu!
Și dac-ar fi să uit
De unde am plecat,
Nu pot ca să renunț,
Plimbarea-ncepe iar!
Ei, hei, hei, domnul meu!
Ei, hei, hei, sunt chiar eu!
Ei, hei, hei, domnul meu!
Ei, hei, hei, sunt chiar eu!
Sensul versurilor
Piesa descrie un personaj aristocratic care se plimbă prin lume, observând ipocrizia și superficialitatea societății. El realizează că viața nu este o glumă și că totul este o minciună, ajungând să se vadă pe sine reflectat în această realitate dezamăgitoare. În ciuda acestui fapt, el alege să continue plimbarea, sugerând o acceptare stoică a condiției umane.