Stau câteodată și în clipe retrăiesc
Copilăria mea,
Ca printr-o pânză aievea o zăresc
Pe mama cum lucra,
Ziua și noaptea ea n-avea răgaz
Și o vedeam albind,
Albind și-mbătrânind.
Măicuța mea dragă cu ochii stinși
Și păr de nea,
Măicuța mea dragă care zâmbea
Și când plângea
Și cu surâsul cald
Ea ne-aduce în suflet liniștea
Nu ne temeam de nimenea
Când știam că ne veghează ea.
Măicuța mea dragă,
Ce mult e de când ai plecat,
Nimic nu mai umple
Golul pe care l-ai lăsat.
Cât e de fericit
Cel ce poate avea
O măicuță bătrână și bună
Ca a mea!.
În căsuța noastră mică și curată
Stătea măicuța mereu înconvoiată,
Ea nu vedea că n-avea timp să vadă
Copiii ce-n ogradă se jucau
Cerând apoi mâncarea caldă,
Iar noi mâncam, ne-nveseleam,
Nu ne-ntrebam dac-a mâncat și ea.
Te-ai dus, măicuța mea de-odinioară,
Ah, cât n-aș da să te acuma, iară!.
Cât e de fericit
Cel ce poate avea
O măicuță bătrână și bună
Ca a mea!
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare nostalgică a copilăriei și a sacrificiilor făcute de mamă. Exprimă dorul profund și aprecierea pentru figura maternă, subliniind golul lăsat de absența ei și fericirea de a avea o mamă bună.