Foaie verde peliniță,
Cine urcă la istriță?
Badea căpitan Gheorghiță
Cu-a lui dalbă măciuchiță,
Numai din topor cioplită
Și din bardă bărduită
Pentru Macovei gătită.
Gheorghelaș de sărăcie
A luat drumu-n haiducie
Și-a luat pușca la spinare,
La brâu cu șapte pistoale,
Pleacă-n Țara Românească
Pe Macovei să-l găsească,
Gheorghelaș de el a dat,
Cu durere l-a-ntrebat.
– Logofete Macovei,
Cin’ te scoase-n ochii mei?!
Că zilele-ți sunt sfârșite
C-ai făcut rele prea multe,
Când la mine-n sat veneai
Fără milă mă băteai,
Fă-ți cruce spre răsărit
Că sfârșitul ți-a sosit.
– Căpitane Gheorghelaș,
Om tinerel și gingaș,
De mi-i lungi zilele
Ți-oi da toate pungile,
Ți-oi da tot aurul meu
Furat de la neamul tău,
Ți-oi da pietre și inele,
Ți-oi da și mândrele mele.
Dar Gheorghelaș n-asculta,
Paloșul îl ridica,
Capu-n două-i despica,
Din gură mi-l judeca,
De-un molid îl așeza,
Într-un izvor se spăla,
Cu frunzele se ștergea.
Și-a luat-o pe cărare
La prietenii din vale
Să le spună vestea mare
C-a scăpat de supărare,
Să se ducă vestea-n lume
C-a scăpat țara de-un câine,
Și-au ciocnit pahare pline
Toate satele vecine.
Sensul versurilor
Cântecul prezintă povestea lui Gheorghelaș, un haiduc care se răzbună pe Logofătul Macovei pentru nedreptățile suferite. El îl ucide pe boier și aduce bucurie în satele asuprite.