Măicuța cu părul alb, ți-aștepți copiii în prag, mai
Zi de zi, noapte de noapte, dar ei sunt plecați departe.
M-ai crescut, măicuța mea, cu toată sudoarea ta
Și-am plecat de lângă tine, ca să-mi fac un rost pe lume.
Rostu-n lume ți-l găsești, dar tu, maică, îmi lipsești, mai
De am un necaz și plâng, la tine nu pot s-ajung, mai.
N-am pe nimeni, mama mea, să-mi mângâie inima
Simt că vreau să-ți vorbesc, doar așa mă liniștesc, mai.
Când ne strângeam toți acasă și ne așezam la masă,
mama sta numa-n picioare, se uita la fiecare.
Nu bea apă, nu mânca, doar privind se sătura
Iar de-i mai ceream ceva, creștea inima în ea, mai.
Care-n lume-aveți părinți, iubiți-i, nu-i părăsiți, mai
Că o vorbă părintească e ca o mână cerească.
Ei nu vor nimic mai mult, doar să-i vezi din când în când
Că le e frică de moarte, că n-au pe nimeni aproape.
Să-ți faci în viață palate, ei sunt mai de preț ca toate
Iar când nu i-oi mai avea, s-a dus bogăția ta, mai.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund față de mamă și regretul de a fi plecat de acasă. Subliniază importanța părinților și necesitatea de a-i prețui cât sunt în viață, deoarece nimic nu se compară cu dragostea lor.