Pe Dunăre de-aș pleca
M-aș opri-n Corabia,
M-aș duce la măicuța
Că mi-e tare dor de ea
Și de-ai mei doi frățiori
‘Nălțișori și bălăiori.
Dunăre, în drumul tău
Treci pe lângă satul meu,
Vestește pe măicuța
Ca diseară viu la ea,
Cu soarele-n scăpătat
Oi intra și eu în sat.
Din Corabia-n Bechet
Inimioara-mi arde-n piept,
Asta este valea mea
Unde m-a crescut maica,
M-a crescut, m-a legănat
Și cântecul mi l-a dat.
– Măi fetițo, fata mea,
Cântecul eu ți l-oi da,
Când n-oi mai fi lângă mine
Inima să-ți mai aline,
Când oi fi printre străini,
Fata mea, să nu suspini.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund de casă, de mamă și de frați. Călătoria imaginară pe Dunăre devine o reîntoarcere la origini și la valorile primite în copilărie, cântecul fiind o moștenire prețioasă ce aliniază sufletul în momentele grele.