Strânge omul ca furnica,
Strânge până obosește,
Dar averea lui o-mparte
Poate cin’ se nimerește,
De-are copilași e bine
Poate-l plâng o zi sau două
Sau se ceartă pentru-avere
De sunt doi sau de sunt nouă.
Voi, voi, voi, copiii mei,
Ascultați de-acum la mine:
Ce-am agonisit în viață
Știu c-o să vă prindă bine,
Nu lăcomiți la avere,
S-o-mpărțiți, copii, frățește,
Ca să nu-mi stricați odihna,
Zic de-acum, Doamne ferește!.
Doamne, copilașii mei
Aș vrea să mă pomenească,
Ce-o rămâne după mine
Mă rog să nu-i învrăjbească,
Că e veche pe pământ
Neagra vrajbă omenească,
Se ceartă frate cu frate
Pe ce vor să moștenească.
Am făcut greșeli cam multe,
O parte le-am și uitat,
Mă tot rog la Domnul Sfânt
Să mor mâine-ar fi păcat,
M-am trezit și eu la viață,
Acum aș vrea să trăiesc
Cu cei dragi pe lângă mine,
Să văd cât mă prețuiesc.
Sensul versurilor
Piesa este un monolog al unui om care reflectă asupra vieții sale și asupra relației cu copiii săi. El își exprimă dorința ca averea pe care o lasă în urmă să nu îi dezbine și regretă greșelile făcute, dorind să trăiască mai mult alături de cei dragi.