Izvoraș cu apă rece,
De-ar ști omul prin ce trece,
Repede se trece viața
Ca și roua dimineața,
Cum trece vremea mă mir,
Parcă ieri eram copil.
Se duce viața, se duce,
Bătrânețea mă ajunge,
Dar n-oi uita niciodată
Ce-am iubit când eram fată,
Stau c-un gând ce mă topește:
Dragostea mă mai pândește.
Tinerețe, stai pe loc,
Unde fugi, parcă-ți pui foc?!
Mai mângâie-mi nopțile,
Fugi cu bătrânețile,
Că pân-acum ce-am iubit
Dragostea mi-am tăinuit.
Lumea-i croită pe fire
Și viața pe ani de zile,
Viața e o horă mare
Nu se prinde orișicare,
Dar nu știe niciodată
Dacă joacă hora toată.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul față de trecerea rapidă a vieții și amintirea cu nostalgie a tinereții și a dragostei tăinuite. Vorbitorul reflectă asupra inevitabilității îmbătrânirii și asupra dorinței de a opri timpul în loc. Viața este văzută ca o horă la care nu oricine se poate prinde.