– Bun părinte, spune-mi mie, bun părinte,
De ce lumea-i cu mânie, bun părinte?
De ce lumea-i dușmănoasă,
Când viața-i așa frumoasă?
De ce să nu ne iubim,
Și de grele, să nu știm?.
– Ascultă, Ioane, bine, măi Ioane,
Domnul rânduiala-și ține, măi Ioane.
El pe drumul vieții pune,
Și mai rele, și mai bune.
Îi lăsat omului s-aleagă,
Cu cine la drum să meargă!.
– Noi suntem într-o credință, bun părinte,
Și trăim cu chibzuință, bun părinte.
Nu-i hotar ca să despartă,
Soarta care ne e dată!
Peste munți și văi ajunge
Glasul nerostit de sânge.
– Ascultă, Ioane, bine, măi Ioane,
Că tu ești frate cu mine, măi Ioane.
Eu aici, tu-ndepărtare,
La frați nu se pun hotare!!!
Că nu lasă Domnul Sfântul,
Să ne-nstrăinăm pământul.
– Ce e scris în cartea sfântă, bun părinte?.
– Neam de neamul ‘nost nu uită, măi Ionică!.
– Fratele rămâne frate,
Cât la Putna, clopot bate!.
– Cât în cetate la Alba,
Vin români cântând din Oarba.
Țara-i mare, și frumoasă,
Și suntem la noi acasă.
Un neam dintr-o rădăcină,
Dumnezeu Sfântul ne țină!
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre legătura indestructibilă dintre frați și despre unitatea neamului românesc, indiferent de distanțe sau granițe. Subliniază importanța credinței și a păstrării identității naționale.