Ioanid Romanescu – Mississippi

Îi spun și astăzi „Mississippi”
nu pentru că e foarte lungă –
avea dreptate americanul
că-n timp ce bărbații trăiesc numai din zdruncinături
femeile sunt asemenea fluviilor,
dar eu pentru cascada sângelui ei
care atrage, divulgă și risipește
i-am dat numele fluviului.
Cu inflexiuni ale vocii până la ipocrizie
îi spun și astăzi „Miss Mississippi”
și chiar „Missour”, diminuând-o
cu aroganță când mă enervează.
De când privesc doar pe deasupra
capetele tuturor, de când adorm îmbrăcat
pe lestul fiecărei zile,
de când am devenit o gară
prin care trece numai timpul,
de când pe oricine-l evit cu asta e, domnule:
vorbim, dar nu comunicăm!
Ce altceva aveam să fac
decât să-i redau iubirii rangul?
Așadar m-am dus la „Mississippi”
într-un hal de nerecunoscut
și când cearcănele mele au început să-i fumege
în dreptul ochilor, am auzit-o:
Aș vrea să fii din nou copil
iar eu să fiu mama ta
să am dreptul să te bat la fund!
Nu e posibil, „Miss” – am răspuns –
mă las bătut însă nu cum vrei tu,
față de tot ce iubește
sub nicio amenințare, sub nicio forță
un adevărat bărbat nu-și întoarce spatele.
Orice s-ar întâmpla, ea îmi apare
ca-ntâia dată, când am acroșat-o
la cinematograf: cu o figură
de asiatică, însă un corp
de puteai s-o duci în bandulieră.
Ca atunci mă apropii sfielnic
respir lângă urechea ei de parcă
sunt gata-gata să-i spun ceva
și îmi dau seama că așteaptă
însă tac până când singură întinde brațele
până când din sufletul ei,
mi se pare că aud mai mulți de da,
ca în armată când se întreabă: cântă plutonul?
Asta e „Mississippi”, tremurând de emoție
totdeauna mă-ntâmpină, iar eu
acestei lumi care scârțâie din toate sistemele
nu-i mai adaug decât scârțâitul
patului rupt ajuns tronul
de pe care nicio revoluție nu ar putea să mă coboare.
Dragostea noastră a-nceput în lagună
pe când eram student și ea „Miss” elevă,
dar cineva a ciripit despre mine
(cu toate că nicicând nu am visat
să fiu printre cei care măsoară cu cotul
patrii adoptive)
și am trăit ca blestemații.
Îmi trimitea mereu scrisori
în stilul ei prolix și mă chema,
uneori dispăream pe motivul:
bărbații ca bărbații ne adunăm
să mai bem, să mai silabisim
câte ceva silențios.
Cu ani în urmă era cât pe ce
s-o aduc pe „Miss” profesoară
unde eram director de club, să asculte
seară de seară malagucña (semnalul
de începere a filmului)
și noaptea să dansăm boogie-woogie,
însă ai ei au spus că fata
n-o să trăiască așa plutind
între mizerie și candoare.
Ne întâlnim rar, dar bine,
strivindu-i între sâni buchetul de flori ieftine,
cu îmbrățișări până la tortură.
Oriunde aș fi – o asiguram –
oricât de mic torentul, mă va purta
numai spre tine, nu voi sfârși
decât înecat în vâltorile tale.
Chiar și în brațele altor femei
aflându-mă, pe ea o iubeam (de unde
atâția bani de tren, de avion?
poate că nici Kipling nu ar fi avut,
cu toate că i se plătea un dolar
pentru fiecare cuvânt scris).
Tânără încă, dar cu părul alb,
nerușinându-se de nimeni
pentru destinul provocat violent,
asta e „Mississippi” – singura ființă
care de la-nceput a înțeles
că am și eu un rost în lume
cu strigătul zgâriind din față
de fapt mărind continuu semnătura
neamului meu înrăit în orgoliu.
Poate că-ntr-un octombrie, când vântul
duce schelălăind manifestele toamnei,
îi voi spune la ureche tandru
acel ceva pe care îl așteaptă
de-atâta timp, pentru că prea visez
cum umbra mea mă poartă mort pe brațe
și uneori îngenunchează în ninsoare.