Viața câteodată îmi pare o paiață
Cu buzele făcute și văruită față
Ce vrând prea mult să râdă, se strâmbă dureros,
Cu clopoței în mână și hainele pe dos,
Jucând schimonosită, chemând fără-ncetare :
Veniți! Nu e durere! Veniți! Nu-i întristare!.
Priviți-mi gura roșe ca florile de mac
Și clopoțeii-aceștia ce sună după plac!
Vedeți-mi haina ruptă din roșii curcubeie
Și-n ochi a veseliei demonică scânteie.
Și-n buzunar am aur, cofeturi, jucării,
Veniți toți flămânziții.. femei, moșnegi, copii,
Vă dau la toți! – și râde cu văruită față,
Se năpustește valul țipând, și unii-nhață
Un vârf de panglicuță tivit cu clopoței,
Dar ea, paiață crudă, bătându-și joc de ei,
Fâșii în fugă-și rupe din haina ei de lână
Lăsând la fiecare o zdreanță roșe-n mână.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața ca pe o paiață care încearcă să ascundă durerea și tristețea sub un zâmbet fals și promisiuni de bucurie. În realitate, oferă doar iluzii de fericire, lăsând oamenii cu zdrențe și dezamăgire.